Oare

Ceașca de cafea cu urme de ruj stă mereu în acelși loc, în fiecare dimineață, fie luni, joi sau sâmbătă, pe masă lângă geam. Fumul de țigară începe să mă înconjoare. Sunt atât de abătută, atât de înnecată în gânduri. Mă uit pe geam. Mașinile aleargă agale, oameni cu privirile triste se grăbesc spre treaba lor. Oamenii ăștia nu mai au zâmbet pe fața lor, aleargă dintr-o parte în alta cu privirea ațintită în pământ mereu. Copii țipă, câinii latră, pisicile își pândesc viclene prada. Ce câcat, vreau liniște. M-am săturat de aceeași monotonie, de același tablou. M-am săturat de haosul acesta, toate regulile astea stupide care trebuie să le urmezi ca să ajungi în final să nu mai ajungi să faci ceea ce îți place.
Mă opresc din toată activitatea. Ajunge, îmi spun în gând <Ce-ar fi să nu mă mai gândesc la ceea ce trebuie să fac și să-mi urmez visul?>
Iau o gură de cafea, încă uitându-mă pe geam. Stropi de ploaie încep să cadă pe pămantul uscat, pe șoselele pline de oameni grăbiți. Oare ce-ar fi?..

Mood: Lost

"Stau ca și cum cineva
ar trebui să-şi aducă aminte de mine
şi-ntre timp, ros de aer şi nins
mi se stinge lumina-n oricine." (N. Stanescu)

Si asa stau si astept. Cu privirea atintita pe ceas ma uit... ma uit si ma pierd in vis, in timp, in ganduri. Ma pierd in necunoscut, in intunericul noptii, in lumina soarelui, in vantul care trece prin parul meu, in dorinte. Ma pierd in mine...